Cleaning the house

a workshop by Marina Abramović, my experience in May 2019

substack does not offer embedded translation yet, but if you want to read my letter you can always use browser-based translation tools or chat gpt
🕊️
Workshop-ul acesta este una dintre experiențele care m-a schimbat cel mai mult și
m-am gândit să scriu despre ea pentru că este începutul anului și poate vrea cineva să meargă la el. Toate detaliile despre workshop-urile de anul acesta le găsiți aici, iar eu o să povestesc ce îmi amintesc și de ce a fost așa special pentru mine.
M-am hotărât destul de spontan să merg la el. Frania (fata mea) era în clasa a 12-a și își făcea lucrarea de final de an inspirată de personalitatea Marina Abramović. Eu văzusem o expoziție de-a ei cu vreo 2 ani înainte și rămăsesem cu această imagine amintire.

Urmărisem online și alte performance-uri, Frania îi citea biografia iar eu eram într-o perioadă în care aveam nevoie de ceva care să mă scoată din rutina în care trăiam.
Și așa am rezervat acest workshop de 5 zile, Cleaning the House, în Grecia.
Pe scurt, sunt 4 zile fără mâncare, doar cu ceaiuri și apă, fără vorbit, fără telefon, fără citit, în care experimentezi multe dintre exercițiile de prezență pe care le-a expus Marina Abramović în performance-urile ei artistice.
Dacă stăteam să citesc mai în detaliu și mă gândeam mai mult, sigur nu aș fi mers. Cred că mi-am dat seama cu adevărat la vreo 2 săptămâni după ce l-am rezervat că va fi fără mâncare și atunci m-am îngrijorat. Am vorbit doar la terapie și cu 2 prieteni despre planurile mele; mi-am dat seama că povestind mai multora o să apară tot felul de întrebări și o să mă îngrijorez mai tare. Ce m-a liniștit a fost o discuție cu terapeuta mea în care am realizat că pot oricând pleca, că e în controlul meu acest lucru. Dacă nu fac față, mă pot opri și gata. Nu sunt blocată într-o situație fără ieșire, nu mă obligă nimeni să stau acolo dacă simt că nu pot face față. Când am fost eu, o singură persoană din grup a renunțat a doua zi după ce am început și nu știu motivul pentru care a făcut-o.
Eu nu am călătorit mult singură și asta a fost o experiență nouă, dar fiind destul de aproape, adică un zbor până la Atena și apoi ne-au luat cu bus-ul de acolo, nu mi s-a părut în niciun fel dificil.
E important de spus că eu nu am prea multe tabieturi/dependente culinare & co, nu beau cafea, nu fumez, nu mănânc mult, așa că pregătirea nu a fost dificilă, nu a trebuit să renunț la prea multe lucruri.
Am plecat cu următoarele intenții: să pierd puțin controlul, să mă împrietenesc mai mult cu corpul meu, să mai capăt puțină încredere în viață și să fie un salt creativ.
Am avut un caiet în care mi-am scris gânduri, emoții și am desenat. Îl am acum lângă mine și vă pot scrie din el ;) iar unul din primele lucruri pe care le-am scris înainte să ajung acolo este „curiozitatea este antidotul fricii”.
Am fost vreo 17 oameni, cu background diferit, mulți artiști, din diverse țări, oameni care au zburat de pe alte continente ca să participe la acest workshop. A fost interesant și nu mi s-a părut nimic ciudat să dorm cu cineva în cameră pe care nu-l cunosc deloc și cu care nu am vorbit până în ultima zi, dar pentru că eram în aceeași situație ieșită din comun s-a format imediat o conexiune foarte puternică între noi.
E mai departe de vorbe, eram toți în aceeași situație și asta ne-a apropiat foarte repede pe unul de celălalt; s-au deschis alte forme de comunicare, mai departe de minte și proiecțiile pe care le facem unul asupra altuia. Mintea noastră rula alte scenarii decât cele pe care le rulezi de obicei când cunoști oameni noi.

Asta e ultima fotografie înainte de a închide și preda telefoanele.
În prima noapte nu am prea dormit, iar dimineața am scris așa: „Mi-a fost frică, dar am putut și urmări cum se naște frica și apoi își pierde din putere, e un ciclu; dacă nu e un pericol real și e doar un gând, o frică de pierdere a controlului, ea va trece, se va dizolva; trebuie doar să o observ; cum vine așa și pleacă.”
Locul în care s-a ținut workshop-ul e o casă veche și frumoasă, în munți, în sudul Greciei, pe o peninsulă, la câteva ore de Atena. În sufragerie aveam un șemineu în care ardea mereu focul. După fiecare exercițiu ne adunam acolo, în jurul focului, iar conectarea cu energia focului a fost foarte hrănitoare. Mi-am notat așa: „Focul ne ține împreună, să fiu atentă ce ne ține împreună în orice situație, relație… ce mă atrage, ce mă face să mă îndrăgostesc - energia unui om.” În pauzele dintre exerciții ne adunam în jurul focului, iar eu am scris și desenat mult, mai degrabă forme neregulate, care erau de fapt o materializare a emoțiilor pe care le trăiam. A fost miraculos acest foc… mirosul, sunetul, nevoia de a avea o ocupație, punerea lemnelor pe foc, grija față de el, de a salva focul de la stingere, flăcările care păreau așa firave și în același timp puternice.
În fiecare moment eram și singură, dar și împreună. Oricând ridicam privirea, intâlneam ochii cuiva și se producea conectarea. Mi se acutizaseră alte simțuri odată cu oprirea vorbitului și nemâncatul; simțeam că dacă mă priveam cu cineva era o susținere emoțională la care aveam imediat acces. Și observarea a devenit imediat mai profundă; în plimbările pe care le făceam prin natură, vedeam mai multe lucruri, detalii.
E greu să nu știi ce să faci cu timpul liber, să nu poți vorbi, să nu poți pune mâna pe telefon, să nu ai o carte de citit, să nu ai nici o activitate mult timp, doar să stai.
Ce e interesant este că a doua zi deja îmi puteam observa pattern-urile mentale. Fiecare le avem pe ale lui. Atunci când ți-e greu și nu pui nimic deasupra (mâncare sau alta distragere), fiecare are propriile gânduri pe care le gândește în buclă. Mi-am putut observa anxietățile. Când e liniște și nu e nici o distragere, au loc toate să se dezvolte. Exercițiile pe care le-am făcut în toate aceste 4 zile au fost de prezență, de stimulare a capacității noastre de a observa, de a fi conectați la ce se întâmplă în momentul prezent. Unul dintre cele mai cunoscute performance-uri ale Marinei Abramović este acesta. Este fascinant cum se simte să stai conectat, să te privești ochi în ochi timp de jumătate de oră, o oră cu cineva.
Am scris mult despre frică în jurnal, dar am scris și lucruri simpatice, cum ar fi: „până și găina se laudă când face un ou ~ cotcodac; totul e firesc în natură.”
Eu am fost în mai, deci nu era așa cald afară, dar nici frig; am văzut acest workshop trăit și iarna în țările nordice; dimineața ne-o începeam cu o baie în piscină, iar săritul în piscină în apă rece produce o oprire a gândurilor. Pur și simplu șocul frigului blochează orice gând și devii extrem de prezent și conectat la corp și la realitatea din jur. Și mai e un lucru de care îmi aduc bine aminte, faptul că eram toți treziți din somn, era frig și fiecare dintre noi avea doar grija lui, dar și simțeam că trecem împreună prin asta. Iar asta ne-a facut să nu avem nici o inhibiție legată de a ne dezbrăca, mintea se concentra pe altceva, nu pe felul în care arătăm sau pe goliciunea noastră.

Pentru a nu da spoilere o să evit să dau detalii asupra exercițiilor, cred că e de ajutor pentru cine ar merge acolo să trăiască necunoscutul; dar sunt unele lucruri ce pot fi împărtășite. După un exercițiu în prima zi am scris acest haiku:
„I wrote in the slowest motion,
my name feels all the emotion,
time and fantasy.”
Prima zi s-a terminat cu aceste cuvinte în jurnal: „slow gestures, slow eating, slow down everything.”
Într-una din zilele următoare am avut la un moment dat o revelație despre câtă energie consum vorbind. La ce folosește să spun lucruri pe care le știu? Doar ca să mă laud că știu? Pot folosi energia asta la altceva; să vorbesc doar când e absolut necesar. Și mai bine stau să ascult, sunt mai multe șanse să aflu ceva nou, interesant. „Eu mă aud pe mine și e suficient” și am mai subliniat diferența între vorbit și împărtășit; una este despre a te lauda și a arăta celorlalți câte știi și alta este despre conectare și împărtășire.
Din a doua noapte visele au început să fie foarte ample sau poate sunt așa și de obicei, dar nu îmi amintesc dimineața. Acum recitind pasaje din jurnal îmi dau seama că erau vise despre oameni pe care nu îi visez de obicei, despre oameni din copilăria mea și era foarte, foarte multă lume și foarte dezvoltată toată acțiunea.
Cu siguranță îmi era foame, deși nu am scris de multe ori direct acest lucru. Cel mai mult îmi era foame când devenea ceva greu de făcut, când apărea o frustrare, când într-un exercițiu nu mai aveam răbdare, când simțeam o neplăcere. Au fost la un moment dat vreo 4 ore în care am făcut un exercițiu de răbdare și am putut observa tot ciclul, de la apariția frustrării, la impulsul de a merge să beau ceva, la nevoia de a mă ridica și plimba, doar ca să nu mai stau în emoția negativă, iar apoi observând toate aceste trăiri, ele se dizolvau și apărea o soluție; cum ar fi că, dacă împarți în task-uri mai mici unul mare și devine mai ușor.
Nemâncatul nu a fost cea mai mare problemă pentru că mi-am ținut mintea și atenția ocupată mult timp cu alte lucruri. Frica dinainte și din prima noapte a fost greu de trăit, faptul că simțeam că pierd controlul, un fel de sevraj fără mâncare, vorbit, telefon și cu necunoscutul în față. Iar cele mai plăcute momente au fost plimbările, adică atunci când am mișcat corpul.
Una din ultimele însemnări în jurnalul acelor zile este aceasta: „E curat în mine, pot să trăiesc cu mine, nu sunt așa multe necunoscute și lucruri neplăcute acolo, e bine înăuntru. Iar când e liniște și curat pe dinăuntru am claritate despre ce e bun și ce nu e bun pentru mine.”

În a patra zi, spre seară, am luat prima masă, un orez cu legume. Imi aduc aminte prezența cu care am mâncat, fiecare linguriță de orez era un fel de mâncare în sine. Stăteam să-i descopăr textura și gustul. Atenția pe care i-am oferit-o acelei mese nu o să o uit niciodată. Avem nevoie de așa puțină mâncare, de fapt, dacă o mâncăm conștient și e mâncare hrănitoare.
A doua zi s-a produs o trăire care mi-a definit destul de mult următorul parcurs în viață. În sensul că a devenit o prioritate să găsesc moduri de a accesa din nou și mai constant modul ăsta de a trăi. Era ca și cum prinsesem o altă frecvență, cum e la radio când schimbi frecvența. Știți cum e când ai o intuiție și vine o informație din altă zonă, decât din minte, dar era totul mult mai clar și amplificat. Era ca și cum mă conectasem din zona inimii la o frecvență de unde venea un alt tip de informație. Era totul mai fluid, nu mai rulam gândurile mele la nesfârșit, nu mai erau frici, iar eu urmăream informația care mi se arăta. E greu de descris, dar faptul că am simțit pentru câteva ore acel fel de trăire mi-a deschis această dorință de a mă dezvolta în această zonă de funcționare.
Ar fi fost valoros să stăm cel puțin încă o zi acolo și să nu pornim pe drum spre casă. Faptul că a trebuit să iau avionul și să mă reconectez așa repede la viața mea nu a ajutat să păstrez mai mult acest fel de funcționare. Dar măcar știu acum că există și știu și cum încet, încet mă deschid spre el.

Asta a fost una dintre primele fotografii pe care le-am făcut după ce am luat telefonul.
Sunt aici pentru oricine își dorește să meargă și are întrebări, dar și pentru cei care au trait lucruri similare și vor sa împărtășim sau pur și simplu sunt interesați de ce am scris și vor să ne conectăm.

pe curând,
Ileana
🕊️

aceștia suntem noi care au fost parte din acest workshop; cu câțiva țin încă legătură prin instagram.
“I developed these workshops over 40 years of teaching, in order for my students to prepare for long durational performance. They provide a reset for the body and give a set of tools to manage the challenges of the mind. These skills are universal. The workshops are now open to anyone, in any discipline.”
— Marina Abramović
https://www.mai.art/cth