din când in când e greu

dar niciodată nu e doar greu; din experiența mea, dacă dai zoom out vine și ceva valoros și benefic la pachet

Ultimele săptămâni au fost foarte grele din multe puncte de vedere, dar ce scrie mai sus e valabil. Nu am mai avut timp nici de substack, nici de instagram din păcate, dar mi-am adus aminte că acum câțiva ani am scris și a rămas într-un folder un document word în care am împărtășit despre experiența mea cu operația de tiroida și ce a urmat apoi. O sa îl las aici poate ajută pe cineva.
🕊️
Mereu am fost slabă și mi-a plăcut acest lucru. Îmi amintesc când am rămas prima dată gravidă, la 22 de ani, doctorița la care am mers mi-a semnalat că aș putea avea probleme cu tiroida, dar nu i-am dat importanță și nu am verificat cu analize. Viața a continuat pe repede înainte, fără multă introspecție, atenție la sănătate, cu stres și alte priorități.
Eu, de felul meu fiind genul agitată, energică, nu am dat mare atenție faptului că sunt hiperactivă. Aveam în minte că există posibilitatea să am hipertiroidie. Îmi aduc aminte că citeam despre alimentația potrivită acestei boli. La un moment dat, pentru că îmi era foarte frică să zbor, am mers la o doamnă doctor homeopat cu care am discutat și despre hipertiroidie. Am primit tratament pentru ambele. Au trecut mai bine de 18 ani de atunci, așa că nu îmi aduc aminte dacă m-am ținut cum trebuie de tratamentul primit, nu pot spune dacă mi-a ameliorat/echilibrat funcționarea tiroidei. Dar țin minte că de frica de zbor am scăpat cu siguranță de la tratamentul primit.
Am ajuns la endocrinolog destul de târziu și motivul pentru care am mers au fost palpitațiile pe care le aveam. Așa am fost diagnosticată cu hipertiroidie. Am ajuns pe mâini bune din prima, la doamna Dr. Adina Ghemigean. Mi-a reglat destul de repede funcționarea tiroidei și apoi am stat vreo 7 ani cu această boală sub control, cu medicație, ecografii, controale periodice.
Când ne-am hotărât că e mai bine să mă operez (pentru că îmi amintesc că a fost de comun acord), ajunsesem la concluzia că oricum va trebui să mă operez la un moment dat și mai bine fac această operație cât sunt tânără. Aveam deja un dosar foarte voluminos și lucrurile stagnau, nefiind vreo șansă să revin la o funcționare normală, fără medicație.
Aveam și niște noduli, pe care îi țineam sub observație, care se puteau modifica în timp și mai bine îi operam/scoteam mai repede.
Unul dintre motivele pentru care am amânat eu mult operația a fost datorită informației de pe net, unde scria destul de des că fără tiroidă te îngrași foarte tare.
Realitatea este că nu m-am îngrășat aproape deloc, iar după operație m-am echilibrat destul de repede cu ajutorul Euthyrox-ului. E adevărat că trebuie să am puțin mai multă grijă ce și cât mănânc. Acum, după 40 de ani, și cu hormonii echilibrați, dacă mănânc puțin și bine și până în ora 7 nu mă îngraș.
Dar să revin la toată experiența cu operația și ce s-a întâmplat după. Am fost programată la operație, am hotărât să o fac la Parhon și nu în sistemul medical privat, deși era posibil și acest lucru. Am avut câteva motive personale și subiective. Era lângă casă spitalul Parhon. Fusesem în anii trecuți de mai multe ori acolo și eram familiară cu clădirea, aveam o impresie bună despre personal, atmosferă, curățenie. În plus, m-am gândit că o să-mi facă bine post-operator să fiu într-un salon cu mai multe femei care trec prin aceeași experiență, decât să stau singură într-un salon.
Pentru că nu era o urgență, am așteptat niște săptămâni până am găsit un loc la operație, la domnul doctor Ghemigean. Pre-operator totul a mers bine. Era prima operație cu anestezie totală prin care treceam, de născut am născut natural și am mai avut două mici intervenții cu anestezie locală.
Totul a mers bine, dar la câteva ore după operație am făcut o complicație și au trebuit să mă reopereze. A fost înfricoșătoare experiența. Concret, cum stăteam eu la reanimare și începeam să mă trezesc, a venit să mă verifice asistenta și ce știu este că în următorul moment a început o agitație în jurul meu. Au chemat doctorul anestezist, care plecase din spital, a venit doctorul de gardă și l-au chemat și pe domnul doctor Ghemigean înapoi la spital. Au trebuit să mă reopereze doar cu anestezie locală și îmi aduc aminte că am vorbit cu ambii doctori pe tot parcursul operației. Ce se întâmplase... nu mă pricep foarte bine și a trecut destul de mult timp... fiind zona foarte vascularizată la gât, niște vase de sânge nu s-au închis și se pornise o hemoragie.
Noaptea de după operație a fost grea, frica mare, dar nu s-a mai întâmplat nimic. Am reușit să mă calmez cu muzică clasică…pe vremea aceea mergeam la balet și țin minte că îmi imaginam că dansez ca o balerină profesionistă 🥺.
Apoi totul a decurs bine. Am ieșit din spital repede, am început să iau Euthyrox și m-am simțit foarte repede bine, nimic diferit de starea bună dinainte.
La 3 săptămâni după, am mers să-mi iau rezultatele de la analiza nodulilor. Iubitul meu m-a întrebat dacă vreau să meargă cu mine și am zis că da, dar așa într-o doară. Nu m-am gândit că ar putea fi ceva rău, cu atât mai mare șocul când o asistentă a ieșit pe hol cu dosarele și le împărțea astfel: celor cu cancer le spunea să coboare la subsol, cei fără puteau să plece acasă. Eu a trebuit să cobor.
Asta mi s-a părut unul din cele mai traumatizante momente din viața mea. Sper că după 10 ani lucrul ăsta s-a schimbat. Măcar un minim de grijă ar trebui să existe. Un birou cu un doctor, dacă nu și cu un psiholog care să dea oamenilor vestea. În niciun caz așa, un triaj pe holul spitalului…
A fost un șoc pentru mine acest diagnostic. Ce a ajutat fix în acel moment a fost că prietenul meu m-a luat de mână și mi-a spus: „O să trecem împreună prin asta”… Apoi am mers jos, la parter, în sala de așteptare a dl. Dr. Goldstein.
După mai bine de o oră de așteptare, în care eram în stare de șoc de la acest diagnostic, am intrat la dl. doctor care mi-a explicat destul de liniștitor că nu e așa grav, că nodulii pe care mi i-a scos au fost incapsulați, adică celulele canceroase teoretic nu ar trebui sa fie dispersate prin corp; că în America, de exemplu, la stadiul acestui cancer nici nu faci terapie cu iod, dar că în Europa ăsta e protocolul și trebuie să fac iodoterapie.
M-a calmat puțin discuția cu el și am fost programată peste câteva luni la iodoterapie, nu erau locuri mai devreme.
Mi-a luat câteva zile să mă liniștesc, să mă gândesc că, de fapt, am avut cancer, că acum, fără nodulii aceia, există probabilitatea să nu mai am celule canceroase în organism, că mai e un hop cu acea sesiune de iodoterapie, care părea puțin complicată, dar apoi voi fi vindecată.
Întâmplarea face că, în perioada respectivă, aveam în cercul meu de prieteni extinși o amică care trecuse prin boală, chiar cu mai multe ture de terapie cu iod și se simțea foarte bine.
Eu am făcut terapia cu iod la Parhon, nu știu dacă astăzi se poate face și în altă parte.
Sunt camere cu două paturi în care stai închis 4 zile împreună cu altă persoană.
Iei o pastilă de iod radioactiv și apoi trebuie să fugi! repede într-o cameră unde stai închis, departe de oricine, pentru că ești radioactiv. Când ieși, trebuie să arunci tot ce ai avut la tine, chiar și telefonul – îmi aduc aminte că am avut la mine un telefon din acela doar de sunat și dat SMS, fără net & co, pe care l-am și aruncat apoi. Când ieși, trebuie să stai câteva săptămâni (cred că vreo 3, nu mai țin minte exact) departe de copii și oameni în vârstă, care sunt mai sensibili la radioactivitate.
Regimul pe care îl ții înainte de pastila cu iod este foarte strict, dar nimic ce nu se poate ține, și apoi, cât ești în spital, trebuie să bei 3-4 litri de apă pe zi ca să elimini din organism cât mai repede iodul și să continui regimul.
Au fost o mare lecție de viață zilele acelea alături de tipa cu care am stat în cameră. Eram de o vârstă, ea lucra într-un abator, unde stătea în fiecare zi cu mâinile în apă înghețată; la ea în sat se cumpăra o casă cu salariul meu pe o lună și nu e ca și cum câștigăm foarte mult acum 10 ani. Cel mai important lucru pe care l-am realizat repede alături de ea este că, atunci când ești bolnav sau într-o situație grea, nu mai contează toate aceste diferențe. În fața bolii si a morții suntem la fel. Pare clișeu, dar când simți în tot corpul acest adevăr, este de neegalat ca lecție de viață. Bineînțeles că contează in situații de boală banii pe care ii ai și cât de bine te poți îngriji cu ajutorul lor, da știți voi ce vreau sa zic mai sus…
Nu a fost așa greu cum pare când descriu acum. Mai grele mi s-au părut cele 3 săptămâni de după, în care nu am putut să o văd pe Frania, fetița mea.
La două zile după ce am ieșit, m-am întors la spital să fac un scan, iar rezultatul a fost bun. Într-adevăr, fusese încapsulat nodulul și nu aveam celule canceroase în corp. Eram vindecată.
Când am ieșit de acolo, am avut unul din cele mai importante și interesante momente din viața mea. În curtea spitalului m-am așezat pe o bancă (au o grădină foarte frumoasă în curte la Parhon) și am simțit că pot să nu mai am nimic din ce aveam, nici material, nici oameni, că ar putea dispărea tot ce avem și că faptul că sunt vie, că sunt în viață, e suficient…Am simțit în corp acest sentiment și e ceva foarte valoros pentru mine să fi trăit această experiență a valorii vieții în sine. Asta a fost ‘cadoul’ meu pentru tot greul prin care am trecut. Bineînțeles că sentimentul acesta s-a evaporat în următoarea oră, dar și amintirea lui e valoroasă.
Iar acum, ani mai târziu, pot spune că singura mea frică este cea de moarte. Cu ea nu am reușit încă să mă împac. Cu Frania singurele certuri sunt cele în care am senzația că s-ar putea pune în pericol de moarte, cum ar fi când conduce sau merge la cățărat la stâncă … În rest, chiar cred că orice se poate rezolva atâta vreme cât suntem vii.
De două ori pe an merg la control, fac analizele de markeri tumorali și e bine. În primii ani am stat cu grijă de fiecare dată, dar acum a trecut destul timp încât să fiu relaxată. Totuși, de fiecare dată când merg la control, îmi reamintesc ce contează cu adevărat: faptul că sunt în viață. Se dizolvă problemele celelalte și contează așa mult că sunt sănătoasă.
Ar mai fi ceva… Nu mai știu cum e acum. Eu merg de câțiva ani la Sanador la control la domnul Goldstein. Cât am mers la Parhon era de fiecare dată o experiență groaznică… O sală mică de așteptare, cu foarte, foarte multă lume. Programarea se făcea cu jumătate de an înainte, adică la ultimul consult îți făceau programarea și pentru următorul consult, ceea ce e bine. Problema e că doar ziua era stabilită, nu și ora. Se intră în ordinea venirii. Astfel, era bine să ajungi la 6 dimineața dacă voiai să intri până în prânz. Era de fiecare dată groaznic de frustrant, aglomerat, cred că și nesănătos, pentru că stăteam lângă sala unde se făcea iodoterapia… Vreau să cred că în ultimii ani s-a schimbat ceva acolo.

asta e singura fotografie pe care o am din acea perioada; e fotografia când am ajuns acasă de la spital si eram fericită ca sunt sănătoasă. mă emoționez de fiecare dată când mă uit la ea.
🤍🕊️
Ăsta e un articol pe care, în mod normal, m-aș fi gândit să-l pun la paid subscribers, dar mi-am dat seama că vreau să îl împărtășesc cu toată lumea deocamdată. Iar dacă prezența mea în social media ajută și inspiră pe cineva, acela va considera de la sine să mă încurajeze și să devină paid subscriber (mulțumesc celor care o fac deja 🤗).
Eu am investit cei mai mulți bani câștigați în terapie și în dezvoltarea mea personală de-a lungul vieții. Am și făcut un calcul la un moment dat – e mai mult decât un apartament cu 2 camere în zilele noastre. Și, bineînțeles, că it pays back prin modul în care pot face astăzi față vieții și cum pot fi de folos și altora. Dar mi-ar plăcea sa trăiesc mai mult din mentoring si zona asta de împărtășire.